Răzvan Penescu

Uneori prelungeam în noapte zbuciumul, prin vise de măriri şi deznădejdi, iar în fragmentele care se amestecau prin somn trăiam cu intensitate momentul prezent al fiecărei înfruntări, piezînd la trezire amintirea scorului final.

Asta era mereu povestea de aşteptare a zilei cu meciul, a acelei zone de cîteva ore în care aveau să fie meciurile importante, deseori transmise simultan la radio din oraşe diverse de pe maluri de rîu sau de la poale de dealuri, o aşteptare dulce, plină de speranţe, o aşteptare imaginativă, fără multe vorbe răsucite de zeci de analişti.

Cînd meciurile acelea importante ne prindeau la şcoală, piteam un fir de cască pe mînecile cămăşilor sau sacourilor, ascundeam capătul în dosul urechii, cu speranţa că profesorul de la tablă nu va observa nimic. Iar veştile circulau, prin bileţele sau prin şuşoteli fericite sau suspine. Şi dincolo de comentatori care strigau extaziaţi „Gooool” şi care explicau la radio cum s-a înscris, imaginaţia noastră crea o poveste despre cum a circulat mingea, cît de frumos a fost şutul sau aruncarea sau lobul, cît de sus a sărit idolul nostru şi cît de aproape a trecut mingea de linie sau de bară, atingînd-o sau ratînd-o cu foarte puţin.

Şi, de fiecare dată cînd pierdeam, ne sculam de la podea şi ieşeam în curte şi reluam meciul iar şi iar, pînă cînd îl cîştigam.

Comments are closed.