Răzvan Penescu

Câteva gînduri după „No Man’s Land”, noua premieră a TNB (regia: Alexander Morfov)

1. În acest moment tulbure al istoriei nu cred că e o idee benefică montarea unui spectacol care, cel puţin în parte, are un caracter vădit anti-occidental. Chiar şi în condiţiile în care caricaturizarea soldaţilor UNPROFOR – a căror misiune în Bosnia a fost de a păzi convoaiele umanitare, rămânând neutri şi rezumându-se la statutul de simpli spectatori – e atât de groasă încât doar cei care vin cu prejudecăţi pot să fie impresionaţi, totuşi astfel de spectacole duc la un fel de justificare şi apoi la exacerbarea dispreţului faţă de occidentali, care virează apoi spre ură şi conduce la mărirea faliilor dintre grupuri ale societăţii româneşti cu orientare diferită. Exact ceea ce avem din belşug în această toamnă complicată.

2. În multinaţionala în care lucrez, rostul aducerii străinilor (expaţi) a fost să pornească afaceri pentru care nu exista competenţă autohtonă. Ei au transferat cunoştinţe rafinate de o practică îndelungată în Occident spre oamenii din România cu care au lucrat, împingându-i să asimileze competenţele necesare, să acumuleze informaţii noi, să fie pregătiţi să conducă afacerile pe care le-au iniţiat. Apoi aceşti străini şi-au terminat misiunea de formare a managementului local, unii au plecat din România, alţii s-au simţit atât de bine încât au rămas şi au contribuit la dezvoltarea oamenilor şi afacerilor ca parte din echipa acelei multinaţionale sau în alte echipe din afara ei.

Aducerea regizorului Alexander Morfov şi a scenografului Nikola Toromanov (plus a light designerului Chris Jaeger) pentru a monta acest spectacol e asemănătoare cu aducerea străinilor la echipele româneşti de fotbal. Nu aduc un plus valoric, nu uimesc cu nimic, nu sunt o şcoală pentru regizorii / scenografii sau actorii români, dar ocupă un post care putea fi foarte uşor acoperit la acelaşi nivel cu competenţe autohtone. Orice regizor român tânăr era capabil să pună în scenă un astfel de text fără mari eforturi (dacă l-ar fi interesat).

3. Din punct de vedere teatral, acest spectacol nu are nimic deosebit care să îl recomande pentru ceea ce ar trebui să fie cea mai importantă scenă din România. E un spectacol corect (abstracţie făcând de mesajul său), cu trei roluri importante (dar care nu duc la vreo performanţă nemaivăzută a vreunuia din cei trei care le interpretează, păstrându-se în limitele textului: Mihai Calin, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula) şi o mulţime de figuranţi (care puteau în mare parte să lipsească), cu o scenografie pretenţioasă dar inutilă (inclusiv un fel de maşină papală, deplasabilă cu mare greutate şi cu nişte faruri care se înfig în ochii spectatorilor). E un spectacol în care se vede că s-a investit mult (nu degeaba bugetul TNB e imens – 26 milioane lei la nivel de 2015), dar rezultatul e doar un spectacol mai dezlânat decât pe o scenă mai mică şi care durează 2 ore (adaptat fiind după un film care durează o oră şi 35 de minute cu tot cu generice).

Probabil că, doar cu bugetul acestui spectacol, s-ar fi putut face o întreagă stagiune la unteatru sau chiar la 9G la TNB. Care e deci rostul Teatrului Naţional şi al spectacolelor sale? Există vreun rost?

LATER EDIT (după revederea pe sărite a filmului care a stat la baza spectacolului): Cretinismul şi grobianismul soldaţilor occidentali nu provine din scenariul filmului, sunt contribuţia adaptării lui Morfov. Şefii soldaţilor sînt birocraţi, reporterii sînt flămînzi de cadre şocante, unii dintre cei implicaţi sînt indiferenţi sau incapabili de a-şi asuma o responsabilitate sau pur şi simplu dornici să îşi protejeze comodităţile. Există şi comandanţi-politicieni care vor să păstreze aparenţele şi care devin odioşi în încercarea lor de a face asta. Dar există şi umanitate mai evident arătată decît pe scenă, există şi păreri de rău, există şi nuanţe. Oamenii din film sînt mai buni sau mai răi, ezită, îşi pun întrebări şi încearcă să se autoconvingă de adevărurile lor. E o chestie de nuanţă, dar atmosfera filmului e mult mai puţin schematică.