Răzvan Penescu

„Surpriză de proporții la Wimbledon! Numărul 772 mondial, Marcus Willis, s-a calificat în turul al doilea și va avea partea de un meci de vis împotriva lui Roger Federer.”

Ne plac tare poveştile cu David şi Goliat. Ne plac şi mai tare cînd ele se întîmplă după ce o cămilă trece prin urechile acului. Poate pentru că simţim că şi nouă ar putea să ni se întîmple un miracol de genul ăsta, că am putea trage lozul cîştigător printr-o improbabilă aliniere de planete şi am evada într-o altă lume, una mult mai strălucitoare decît cea de zi cu zi.

Marcus Willis a intrat ultimul într-un turneu de pre-calificări, a primit o invitaţie pentru calificările la Wimbledon datorită felului în care s-a descurcat în acel turneu şi pentru că alt jucător a pierdut un avion, a bătut trei jucători semnificativ mai bine clasaţi în calificări şi un jucător de top 100 în primul tur.(toţi fără rezultate deosebite pe iarbă)

În plus acum mai puţin de jumătate de an era să se lase de tenis, dar a întîlnit o fată de care s-a îndrăgostit la prima vedere şi care l-a convins să nu plece în America să predea tenis, ci să continue să joace.

Povestea lui a fost în toate ziarele din toată lumea. A cîştigat la Wimbledon 50.000 de lire sterline şi va juca un meci cu Roger Federer. O poveste frumoasă, cu ingrediente de film, un Cenuşăres al lumii moderne.

Să privim puţin dincolo de ceea ce s-a scris azi. Marcus Willis joacă de 10 ani la seniori, după alţi 6 ani de juniorat. A jucat 16 meciuri în circuitul Challenger, cîştigînd 5. A jucat 323 de meciuri de simplu în circuitul ITF şi 315 meciuri la dublu, cîştigînd 60% din ele. A jucat în circuitul de juniori 226 de meciuri, cîştigînd 70% din ele (a fost pe locui 15 la juniori).

Şi totuşi în cele 4 meciuri de la Wimbledon, a cîştigat peste 75% din ceea ce a cîştigat în cei 10 ani de tenis de pînă acum. Nu pare ilogic? Nu vi se pare că lumea tenisului e prost construită? (Într-un turneu din circuitul Challenger paralel cu Wimbledonul, în Germania, jucători clasaţi între locul 100 şi locul 237 joacă un turneu în care învingătorul la simplu ia 6.150 Euro, învingătorii la dublu împart 2.650 de Euro, iar învinşii în primul tur iau 440 Euro, respectiv împart 210 Euro).

A jucat în toate colţurile lumii, pe toate continentele, uneori la temperaturi extreme, pe terenuri fără tribune sau cu tribune aproape goale. A jucat şi în România, la Bucureşti, dar şi la Piteşti. (Acum 2 ani şi 2 săptămîni lua bătaie de la Marius Copil, pe iarba de la Nottingham). Locuieşte cu părinţii, trăieşte cu cărţi de credit. După ce într-o săptămînă a cîştigat un turneu ITF şi a ajuns în finală la dublu, a ieşit pe plus cu 60 de dolari.

Da, a primit un bilet la Disneylandul tenisului. A avut 15 minute de faimă (şi dreptul să glumească cu jurnaliştii + va avea voie să joace pe terenul central cu Roger Federer, care poate nu o să îl bată prea tare, că e simpatic). Dar mlaştina turneelor fără sclipici şi a depresiilor săptămînale nu se va schimba. Şi fie el, fie toţi cei care nu vor avea norocul să se tragă linia sub ei, se vor întreba asupra rostului lor în lume. Îi lăsăm în urmă, orbiţi de luminile unei singure minuni, şi aceea temporară.

Revenind la Marcus, credeţi că „Flori pentru Algernon” e o poveste crudă sau una inspiratoare?

PS: Albano Olivetti (FRA, 793 ATP) a trecut şi el de calificări şi a cîştigat primul set din turul 1 cînd ploaia i-a întrerupt meciul. Din păcate pentru el, chiar dacă o să cîştige acest meci, nu vom afla nimic despre povestea sa. Nu e loc pentru două poveşti similare în acelaşi an.

Later edit: Ca profesor de tenis (în Anglia, unde ora de tenis cu un antrenor costă 30 lire sterline), Marcus Willis ar fi cîştigat banii pe care i-a luat în 4 meciuri la Wimbledon în 1.667 ore. Adică 208 zile, dacă ar fi putut face 8 ore de curs în fiecare zi şi nu şi-ar fi luat nici o zi de vacanţă. În România, un om care căştigă salariul mediu pe economie ar munci 110 luni pentru aceeaşi sumă. Adică puţin peste 9 ani.

Comments are closed.