TIFF 2016

De Răzvan Penescu • Culturale • 3 iun. 2016

Vai, vine Carmen Galin la TIFF! O să mi se oprească respiraţia cînd o voi zări pe străzile Clujului.

*

Dacă am noroc, mare noroc (dacă autocarul se autodepăşeşte şi dorm tot drumul), dacă nu plouă şi totul se leagă perfect, TIFF-ul meu va începe cu filmul „Ingrid Bergman, despre ea însăşi (Ingrid Bergman in Her Own Words)”

Am mai avut un TIFF început cu Bergman (de data aceea, în 2013, era celălalt Bergman, în „Liv & Ingmar”, o adevărată poezie-poveste). Dacă s-ar putea să aleg o doamnă din cinematograful mondial care să fie invitată la TIFF, undeva la vărf de listă, poate chiar în vîrf de tot, ar fi Ingrid Bergman. De s-ar mai putea.

De la ora 18 mi-am încercuit mare „Memoria apei / La memoria del agua”.al lui Matias Bize. Cînd am aflat că Bize are un nou film, după minunatul „Viaţa peştilor”, al cărui scenariu l-am publicat pe LiterNet (http://editura.liternet.ro/carte/291/Matias-Bize-Julio-Rojas/Viata-pestilor.html) cu ajutorul lui Marius Radoi, am zis că ăsta o să fie un TIFF mare de tot pentru cei îndrăgostiţi de filme cu inimă şi suflet.

Iar seara o să râd la cutremurul lui Nae Caranfil. „6,9 pe scara Richter” pare un film destul de periculos, nu?

*

Auzite la TIFF: ‘Brusc s-a umplut oraşul de bucureşteni”. O fi de bine? O fi de rău? Vorbă tihnită, de ardelean. Mă întorc şi văd un zîmbet liniştit sub o barbă tunsă scurt. Da, pare de bine. Acelaşi Cluj frumos şi primitor pe care îl ştiu din toate TIFF-urile.

*

‘La memoria del agua’, filmul lui Matias Bize, e de stare şi de pian (muzica: Diego Fontecilla Composer – http://www.liternet.ro/autor/3436/Diego-Fontecilla.html). Doi oameni încearcă să treacă peste pierderea unui copil, să îşi refacă cumva viaţa. Unul caută liniştea în separare, altul vrea să salveze relaţia. Şi în cele din urmă, filmul se decide într-un dialog surprinzător despre rănile care rămîn. Un film foarte elegant, cu emoţie şi amintiri.

*

Filmul lui Nae Caranfil, „6,9 pe scara Richter” e o bomboană fondantă, umplută cu cîntece, dragoste (cam nehotărîtă), actori tineri din aceia care îmi sînt tare dragi (de la roluri mai mici la roluri foarte importante), costume colorate, coregrafii simpatice şi zîmbete neforţate. Un film de vară care se va lansa pe marile ecrane în această toamnă. Un film cum nu s-a mai făcut în România de multă vreme.

*

Eu aşa un film dement cum este „Häiriötekijä / Distractions” nu am mai văzut niciodată! O colecţie de scurtmetraje bizare, dar mega-inventive, unele foarte scurte, altele spre 15 minute, absurde de dai în rîs cu lacrimi, cîteva cu accente foarte horror, dar la fel de amuzante dacă ai stomacul suficient de tare ca să le suporţi (o doamnă din sală a întrebat la sesiunea de Q&A pe scenaristul unei bucăţi din film dacă s-au gîndit să numească filmul „Invitaţie la sinucidere”). Umor finlandez foarte proaspăt şi foarte variat (uneori şi un pic dezgustător, trebuie să recunosc), actori cu feţe parcă făcute pentru filme descreierate şi o imagine foarte, foarte bine lucrată (în special la ultima bucată, care are un aer de western mistic, dar şi la o bucată care m-a trimis cu gîndul la Odiseea Spaţială sau la un fragment filmat într-o grotă care pare, la final, să fie altceva decît a sugerat pină atunci).

La început scrie pe ecran „Wop-bop-a-loom-a-blop-bam-boom!” şi e o bună descriere a filmului. Iar secţiunea „No Limit” se potriveşte perfect. Aviz amatorilor!

*

Dacă vă gîndeaţi că regizorii români filmează cele mai pesimiste blocuri din istoria filmului, să vedeţi cum arată blocurile indiene… Cu toate acestea „Island City”, primul film pe care l-am văzut din competiţia de anul acesta, e un fel de comedie, cel puţin în prima din cele trei părţi pe care le conţine.

Prima parte e cu „corporatişti”. Începe cu cîteva glumiţe destul de cunoscute („Conducerea a înţeles că vă plîngeţi că staţi mult în trafic la plecarea de la birou, aşa că a decis ca autobuzul care vă duce acasă să plece la 19 în loc de 18, ca să treacă vîrful de trafic”, „Conducerea a înţeles că sînteţi nemulţumiţi de filtrele de apă, aşa că a decis să le desfiinţeze şi să vă dea şansa să beţi o apă pură, cristalină, pe care să o aduceţi de acasă” etc), apoi se duce într-un absurd cu nuanţe plauzibile, cînd compania decide ca pentru mărirea productivităţii să facă un concurs. Premiul e o zi de distracţie, organizată în detaliu de companie, la un mall plin de surprize. Iar cînd cupoanele angajatului şi cele ale unui domn cam dubios se încurcă, apare o problemă.

Partea a doua e despre fericire prin escapism, în faţa televizorului, şi despre dependenţa de telenovele, dar are şi, în planul doi, cel mai important, o poveste despre familia indiană, despre poziţia femeii şi a copiilor în aceasta, despre prizonierat în convenţiile unei societăţi nemodernizate. Fără să bage degetele în ochii, e o parte care construieşte o imagine a unui stil de viaţă care nu e foarte diferit de al majorităţii societăţilor precare.

Partea a treia debutează ca o potenţială poveste frumoasă de dragoste, cu un admirator timid care scrie scrisori emoţionante unei tinere cu prea puţine bucurii şi cu un logodnic pe care nicio fată care ar avea de unde alege nu l-ar vrea (în India este însă o problemă mare să rămîi nemăritată, aşa că iei ce se găseşte). Surpriza de final e mare, identitatea admiratorului e neaşteptată, inima spectatorului se zguduie puţin.

Un film decent, un debut care promite o viitoare cineastă interesantă, o comedie amară în competiţia de anul acesta.

*

Filmul zilei de azi a fost „Mr. Gaga”, un film de o rară frumuseţe ce traversează viaţa şi spectacolele lui Ohad Naharin, unul din cei mai importanţi coregrafi ai Israelului şi ai lumii. Ohad este un guru, un mascul alfa, care schimbă din temelii lumea companiei Batsheva Dance Company şi faţa dansului. Nu e nimic de povestit, cuvintele nu pot cuprinde în ele esenţa, sălbăticia, spiritualitatea dansului. E doar de văzut şi de simţit.

[[O singură menţiune. Cînd Ohad a ajuns la conducerea companiei Batsheva Dance, la spectacole veneau doar 8 pensionari. Ohad s-a dus spre rădăcinile muzicii tradiţionale israeliană, a creat un spectacol cu trupa existentă şi a umplut sălile. Iar apoi a făcut şcoală şi nu expoziţii de spectacole grandioase.]]

**

„La puerta abierta / Uşa deschisă” are un aer vădit de Almodovar, maestrul filmelor cu femei marginale, dar pline de vervă şi pasiune.

Două prostituate – mamă şi fiică, una de vreo 50 de ani, încă activă, alta retrasă, dar care ţine încă la renumele ei de fostă divă, iubită de nenumăraţi bărbaţi însuraţi gata de orice pentru ea -, un travestit candid şi o copiliţă de 7 ani speriată de poliţie, vorbesc, vorbesc şi iar vorbesc, punându-şi pe ecran toate dramele, toate visele, toate speranţele, toate frustrările, dar scoţând la lumină şi bine ascunse dovezi de duioşie.

Un film comic dar care are şi mult dramatism dincolo de prima pojghiţă, un film în competiţia TIFF, un posibil premiu de interpretare feminină. Încercaţi miercuri, de la ora 12.45, de sînteţi la Cluj.

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

Tags:

Comments are closed.