Răzvan Penescu

Eu zic că munca mea e grea, stresantă, obositoare. Stau la un birou, într-o multinaţională solidă, şi din degetele mele ies cifre care influenţează modul în care arată situaţiile financiare ale unei companii şi care îi pot decide acesteia, într-o oarecare măsură, viitorul. Lucrez uneori ore lungi, am deseori deadline-uri presante, câteodată, în ciuda oboselii, nu pot să adorm imediat pentru că revăd în minte ce am făcut peste zi şi ce am de făcut în zilele următoare. Dar eu am o vârstă şi am ajuns aici după ani mulţi de acumulare şi de obişnuire cu ideea de responsabilitate. Şi încă îmi amintesc panica pe care am trăit-o acum mulţi ani când am fost avansat manager şi am conştientizat că din acel moment (şi) de mine depind o serie de lucrări şi salariile colegilor cu grade mai mici.

Încerc să mă imaginez astăzi dimineaţă în locul Simonei Halep. Simona are 21 de ani. Sunt tentat mereu să mă uit la sportivi ca la nişte adulţi, abia la BRD Open am avut revelaţia că de fapt cei mai mulţi de pe teren sunt mai mici decât mine. Aşadar Simona e o copilă, maturizată într-o oarecare măsură forţat de un sport frumos, dar îngrozitor de posesiv, care te aruncă dintr-un colţ în altul al Planetei (asta dacă ai norocul să ajungi să fii rezonabil de bun). Venită după 4 victorii surprinzătoare în acest turneu de la Roma 2013, surprinzătoare nu doar pentru specialişti, nu doar pentru spectatori, dar probabil şi pentru ea, aşteaptă să intre pe teren cu Jelena Jankovic, numărul 18 mondial, fostă număr 1, cu 13 turnee şi peste 500 de meciuri câştigate. E drept, nu o jucătoare intangibilă, e o jucătoare pe care exact acum un an sau poate un an şi o zi a bătut-o la Bruxelles în 3 seturi, ultimul decis la tie-break. Cum o fi să ştii că de următoarele două ore depinde mare parte din viaţa ta următoare, că meciul ăsta poate să fie „cel mai” şi că poate să îţi dea imboldul şi poate punctele necesare de a urca din nou spre locurile în care cochetezi cu ideea de cap de serie la Grand Slamuri?

La începutul săptămânii Simona era într-o situaţie pe muchie de cuţit. Era locul 64 şi dacă pierdea de două ori la rând, săptămâna asta şi săptămâna viitoare, ieşea din primele 100 de jucătoare. Cum e să joci cu povara asta în spate? Oare meseria mea e chiar atât de stresantă, sau e mai greu să fii Simona? Oare e mai greu să ştii că pe tine se sprijină un colţ de economie şi 20-30 de oameni sau e mai greu să rezişti aşteptărilor imense pe care fiecare om din familie, fiecare privitor, fiecare jurnalist şi le pune în tine?

A fost un meci incredibil de greu cu Jelena. A fost unul dintre foarte puţinele meciuri în care fiecare punct contează, fiecare punct pare a schimba soarta meciului. Nu ştiu cum e să depinzi de fiecare punct, nu ştiu cum e să te vezi condusă de o jucătoare potenţial mai bună ca tine, nu ştiu cum e să şi se pară că aţa de care te agăţi stă să se rupă, că un centimetru contează enorm pentru că mingea poate să intre sau să nu intre.

A fost un meci în care primul set s-a dus la Jelena cu un 6-4 după un joc echilibrat în care experienţa acesteia a contat. Apoi Simona a intrat în acea stare de graţie pe care a tot întâlnit-o săptămâna asta şi a făcut un 6-0 incredibil. Sunt oameni mai deştepţi ca mine care zic că tenisul la vârf e un joc în care trebuie să te laşi în seama instinctului antrenat şi el te va duce unde trebuie. Să aboleşti gândirea care te fură şi te crispează şi te îngrijorează şi să laşi braţul să lovească aşa cum ştie el şi instinctul să aleagă colţul în care să trimiţi mingea. E probabil o reminiscenţă a instinctului de prădător, a instinctului de supravieţuire care se declanşează uneori în noi în situaţii limită.

În setul decisiv Jelena s-a dus la 3-0 şi 40-15. A servit de câteva ori pentru 4-0 dar Simona a avut curajul să spere că meciul nu s-a terminat. S-a făcut 3-1, apoi 3-2 şi 3-3. Apoi Jelena a făcut din nou break şi Simona a revenit la 4-4. Apoi Jelena a făcut iar break şi a avut 40-15, adică două mingi de meci, şi Simona a revenit din nou. Apoi a fost un ghem foarte lung, în care Simona a servit pentru 6-5 şi a refuzat să cedeze indiferent de scor, indiferent că mingea nu voia să prindă linia sau să treacă fileul. În cele din urmă perseverenţa a dat rezultate şi Jelena a fost cea care s-a văzut în situaţia de a servi pentru a rămâne în meci. Iar Simona a găsit mingile necesare pentru un 15-40 şi, chiar dacă a pierdut-o pe următoarea, a refuzat să fie egalată din nou şi a putut să lovească iar şi iar mingea, ultima minge, într-un punct lung, şi apoi să iasă victorioasă de pe teren.

Oare poţi să te bucuri după un astfel de meci? Mai poţi? Oare…

Bravo Simona, ceea ce ai făcut săptămîna asta e magic. Mîine e vremea unui meci cu Serena, un meci la care ţi-ai câştigat dreptul, o semifinală. Serena e de pe altă planetă, a pierdut doar 7 ghemuri în acest turneu, în acest moment are 22 de victorii consecutive, cea mai lungă serie personală de victorii, aşa că nu ai mare lucru de pierdut. Cred că diseară poţi adormi cu zâmbet pe buze. A fost bine, Este bine. Va fi bine.

Tags: Simona Halep, tenis